Închide
Apartamentul meu, jobul meu, copilul meu. Sigur, copiii sunt concepuți de noi, născuți de mame, crescuți de ambii părinți sau doar de unul. Însă acest pronume posesiv e o chestiune foarte delicată atunci când vorbim despre copii.
Și nu doar când vorbim, pentru că vorbirea este efectul raportării la copil. Știu, e doar o vorbă, așa spunem toți, așa spun și eu, tot „copilul meu“. Pronumele ăsta buclucaș începe să-și arate partea umbrită atunci când părinții sunt despărțiți, iar copilul este în creșterea și îngrijirea unuia dintre ei. Acest părinte are, desigur, mai multe responsabilități, dar să nu uităm că el însuși le-a cerut. Timpul lui, energia lui, disponibilitatea lui sunt oferite într-o măsură mai mare copilului. Mai mare decât a celuilalt părinte. Practic, nici nu se poate altfel, de vreme ce părinții au ales separarea, de orice fel ar fi fost ea.
Se întâmplă deseori ca părintele care crește copilul să-l considere pe acesta mai „al lui“ decât al celuilalt părinte. Pentru că, spune el, se sacrifică pentru copil, face totul pentru copil, își dedică viața în exclusivitate copilului. Aici avem o problemă, una serioasă. Dacă singurul rost pe lume al unui părinte devine copilul său, atunci acest părinte va pune pe copil o presiune uriașă, pe care copilul nu o poate duce deloc ușor, îl va face pe micuț să se simtă vinovat de faptul că-și pune părintele în situația de a face atâtea sacrificii pentru a-l crește. „Fac totul pentru tine, ca să-ți fie bine, pentru tine muncesc, pentru tine mă sacrific.“ Toate astea spuse cu năduf îl fac pe copil să se simtă o povară, nicidecum o bucurie pentru părintele său.
Iar dacă părintele care îl crește îl pune într-o lumină nefavorabilă pe celălalt părinte în fața copilului, „pentru că, uite, nu face destul, nu te iubește destul, eu duc tot greul cu tine, eu hotărăsc pentru tine pentru că eu te cresc“, atunci va produce o scindare în sufletul copilului, care va crea un dezechilibru imens, generator de durere și neîncredere în sine. Iar când copilul este folosit ca armă de răzbunare, extrem de eficientă, de altfel, pe celălalt părinte, ca instrument de rezolvare a neîmplinirilor, atunci avem deja un copil trist, durut și vinovat, tripleta de coșmar care-l va face un adult temător și dezechilibrat. În plus, cândva își va da seama că a fost folosit ca monedă de schimb, iar asta îl va face să-l respingă tocmai pe părintele care a făcut atâtea pentru el, dar căruia de dezvoltarea lui normală din punct de vedere emoțional nu i-a păsat. Însă dacă micuțul va avea o relație bună, echilibrată, cu celălalt părinte, va fi încurajat să-l întâlnească, să-l viziteze, să petreacă timp împreună, durerea separării, care oricum există, se va diminua, iar copilul va putea crește știind că este iubit și prețuit de amândoi părinții lui, că e important pentru ei, că ei se înțeleg bine și le pasă amândurora ca el să fie fericit. Iar fericirea înseamnă sănătate și e bine s-o experimentăm intens și cât mai des de mici. Să ne obișnuim cu ea încă de când suntem copii, ca să știm ce să cerem de la noi și de la ceilalți.