Corina #fărălimite. Cum arată şcoala online pentru cineva care are deficienţe de vedere?

Am întâlnit-o pe Corina pentru prima dată în 2019, când am vizitat o şcoală susţinută de UNICEF în România în cadrul programului „Educaţie incluzivă de calitate”, implementat în judeţul Bacău. La începutul lunii martie, am avut ocazia să discut din nou, preţ de câteva ore, cu Corina şi mama ei, care m-au primit cu amabilitate în casa lor.

În contextul carantinelor repetate şi al măsurilor de distanţare fizică, sute de mii de copii din România au rămas în afara procesului educaţional pentru prea mult timp. Sectorul educaţiei se confrunta cu provocări uriaşe chiar și  înaintea pandemiei. Rezultatele şcolare sunt slabe, rata abandonului şcolar este mare, iar incluziunea reprezintă o realitate îndepărtată pentru majoritatea copiilor cu dizabilităţi. Toate semnele indică acum o agravare a acestei crize preexistente a educaţiei, mai ales în cazul copiilor celor mai vulnerabili.

Corina are o deficienţă de vedere, dar nu îi lipsește nicidecum viziunea. La 16 ani, tocmai a făcut tranziţia de la gimnaziu la liceu (moment în care apar cele mai multe cazuri de abandon şcolar la nivelul ţării). Aceasta a însemnat, în primul rând, o nouă şcoală, colegi noi, familiarizarea cu un nou mediu, iar apoi, dintr-odată, trecerea în online. De șase luni încoace, interacţionează prin intermediul ecranului unui laptop.

Şi totuşi, pe faţa ei nu se citeşte nicio umbră de îndoială sau de disperare. Este convinsă că va lua bacalaureatul şi că va merge mai departe. Visul ei este să urmeze o facultate în alt oraş, chiar dacă asta ar putea însemna să nu fie alături de mama ei, care îi ghidează deocamdată paşii. Tatăl ei nu prea este prin preajmă, deoarece lucrează în Germania şi vine acasă doar o dată la câteva luni – o poveste mult prea des întâlnită în România.

Trecem de la engleză la franceză, o limbă pe care o studiază cu pasiune. „Ce faci în timpul tău liber?”, o întreb. – „Nu am deloc timp liber. Sunt ocupată cu învăţatul!” Bineînţeles. Corina îşi scoate telefonul mobil, deschide Facebook-ul, mă găseşte în cinci secunde şi, voilà, am o nouă cerere de prietenie. Corina zâmbeşte. Este şi pe TikTok şi Instagram. Bineînţeles. Face sport de două ori pe săptămână, la o sală din apropiere. Bineînţeles: pe geaca ei, scrie „Super Girls #Unlimited power” (#SuperFete #PutereNelimitată)!

Realizez încă o dată că dizabilitatea nu înseamnă incapacitate, ci abilități diferite. Că, printr-o formă adecvată de susținere din partea părinţilor, a profesorilor şi a prietenilor, nu prea există obstacole. Doar talent şi adaptare. Cred că, de cele mai multe ori, ceilalţi sunt cei care au momente de orbire.

O întreb pe Corina ce ar face dacă ar putea schimba un singur lucru din viaţa ei, apăsând pe un buton magic. Nu stă mult pe gânduri – „Mi-ar plăcea să o pot vedea pe mama”. Face apoi o pauză. „Poate doar pentru câteva minute. Apoi pot reveni la starea mea pentru că sunt fericită aşa cum sunt”.

În casă, răsfoieşte o carte în Braille. Degetele ei surprind un cuvânt care o face să zâmbească. Încerc să fac o fotografie decentă din punct de vedere tehnic, în condiţiile în care luminozitatea devine mult prea slabă pentru aparatul meu foto, iar Corina nu se poate abţine să nu râdă: „Eu n-am nevoie de lumină ca să citesc”!

Înainte să plec, vorbim despre ceea ce înseamnă fotografia pentru ea, ştiind că este fotografiată fără a putea vedea rezultatul final. Corina zâmbeşte din nou. „Ei bine, am încredere în tine. Iar când mama îmi descrie o poză, îmi reamintesc emoţia acelui moment.” Cu lacrimi în ochi, îmi dau seama că, în înţelepciunea ei, Corina tocmai ai sintetizat visul fiecărui fotograf: acela de a face pe cineva „să simtă” o fotografie.

În drum spre ieşire, încuviinţăm amândoi că Antoine de Saint-Exupéry a avut dreptate când a scris în „Micul prinţ” că „limpede nu vezi decât cu inima; ochii nu pot să pătrundă în miezul lucrurilor.” Niciodată nu mi s-au părut atât de adevărate aceste cuvinte.