Închide
copiii cu dislexie
de Diana Mocanu, director general și fondatoare Editura Gama
Cine sunt copiii cu dislexie?
Am să încep prin a vă spune o poveste la sfârșitul căreia veți înțelege de ce atât de multe din colecțiile Editurii Gama tratează susținerea primilor pași în deprinderea cititului și, mai nou, sprijinirea copiilor cu dislexie sau cu dificultăți de citire.
Este povestea mai multor copii pe care i-am cunoscut de-a lungul vieții și care împărtășesc atâtea puncte comune, încât experiențele lor aproape că se confundă. De aceea, e o singură poveste, cu un singur erou – mai special decât ați crede. Acest copil, în primii ani de viață, era un copil foarte curios, cu o logică foarte bună, cu o gândire abstractă profundă pentru vârsta lui și, mai ales, un copil dornic de cunoaștere. Părinții lui erau, așadar, convinși că se va descurca de minune la școală. Spre surprinderea tuturor, nu a fost așa.
Sigur, rezolva, în general, corect sarcinile, dar nu cu rapiditatea colegilor lui, așa că nu termina niciodată la timp testele. După câțiva ani de școală, se transformase: devenise un copil apăsat de griji și stresat, un copil-problemă, ultimul din clasă. Dintr-un copil curios, era acum lipsit de interes față de școală.
Părinții au cerut ajutor de specialitate. La întâlnirea cu psihologul, acestui copil i s-a făcut testul de inteligență RAVEN, i s-a cerut să povestească programul unei zile și sa deseneze un copac… Concluziile? IQ peste medie și încredere în sine bine dezvoltată. Părinților li s-a recomandat să nu mai ofere ajutor la teme, dar nu au primit niciun sfat legat de dificultățile de învățare.
A urmat un drum foarte dificil, pentru că pregătirea de la școală era dublată acasă și, pe deasupra, lucra mult la pictură și muzică, fiindcă era limpede că are talent artistic. În gimnaziu, diferențele de performanță academică față de colegi au devenit evidente – apăruseră nesiguranța și lipsa de încredere în sine, care îi puneau probleme la exprimarea în fața colegilor și la teste. Faptul că excela în artă, avea talent la scris și înțelegea profund textele literare nu reușea să îi ridice stima de sine la școală, fiindcă evaluarea generală se făcea în funcție de matematică și română, după criterii care nu valorizau calitățile acestui copil.
Copilul din povestea asta a fost norocos, fiindcă părinții au crezut în el, au căutat explicații, au citit și au descoperit teoriile potrivit cărora ceea ce numim noi „inteligență“ se referă, din păcate, doar la abilitățile logico-matematice sau lingvistice ale indivizilor. Doar că toți sîntem înzestrați, într-o oarecare măsură, nu cu un singur tip de inteligență, ci cu inteligențe multiple (precum cea vizual-spațială, de pildă), care merită și ele dezvoltate.
La orele de română, simțea o presiune enormă când trebuia să citească în fața clasei. La prima greșeală, era oprit. Uneori, colegii izbucneau în râs. Nu avea curaj să întrebe când nu înțelegea ceva și se prefăcea mereu. Din fericire, familia a căutat mereu soluții și explicații, iar curând a devenit limpede că este dislexic.
I s-a spus că este special, că mintea lui nu este mai slabă, ci dimpotrivă: faptul că mintea lui e altfel construită îi explică atuurile: talentul artistic, creativitatea, puterea de a gândi „out of the box”. În ajutorul acestui copil însă nu au venit, pe atunci, nici psihologul, nici școala, nici adulții din jur, care considerau că dislexia este o „găselniță modernă de a nu spune că ești prost”.
În varianta „cu final fericit” a acestei povești, acest copil a ajuns în altă țară, unde a avut surpriza să vadă că dislexia este abordată cu totul și cu totul altfel:
Astăzi, marele câștig al copilului dislexic care a părăsit sistemul de învățământ românesc este redobândirea încrederii în sine, pentru că un deficit în această direcție înseamnă o limitare în atingerea potențialului propriu. Faptul că nu se mai simte singur, știe că are ajutor și că nu este unic.
Ca eroul poveștii noastre sunt sute, mii, zeci de mii de copii. Și pe ei i-ar ajuta să știe că nu sunt singuri, că nu sunt „defecți”, că nu sunt „proști”. Iar pentru asta, ar trebui să citească Dislexia e superputerea mea, recent publicată la Gama, antologia de interviuri realizate de Margaret Rooke cu peste o sută de copii cu vârste între 8 și 18 ani, din țări și regiuni diferite (SUA, Canada, India, Australia, Noua Zeelandă, Singapore, Caraibe, Marea Britanie și Irlanda). Iar argumentul acestei cărți este unul absolut fantastic:
S-au scris multe cărți despre dislexie, dar poate că cei mai mari experți sunt cei ale căror voci sunt cel mai puțin auzite. Peste tot în lume, adulții iau decizii pentru copiii cu dislexie: părinții, profesorii, politicienii, autoritățile în domeniul educației… Totuși, nevoile și experiențele tinerilor beneficiari nu sunt întotdeauna înțelese. (…) Copiii își cunosc punctele forte, cred eu. Putem să le depistăm privind și ascultând. Este ușor să ne lăsăm distrași de presiunea rezultatelor la examene și de sinistrele ședințe cu părinții (vorbesc din experiență personală, ca mamă a unui adolescent cu dislexie), dar sub toate acestea se află un copil care știe ce-i place și care are nevoie să-l ascultăm.
Iată cât de frumos își descriu experiențele acești supereroi care sunt, adesea, cumplit de greșit înțeleși, și iată cât de bine știu ce au nevoie de la noi, adulții care trebuie să-i însoțim, să-i sprijinim și să le creăm mediul potrivit pentru a străluci:
Dacă ai dislexie, cred că unul dintre cele mai importante lucruri este să înțelegi că ai o minte unică. Cred că dislexia chiar îmbogățește lumea și aduce o perspectivă diferită. Modul în care gândesc persoanele cu dislexie este diferit. Dislexia e un punct forte și nu ar trebui să fie privită ca o slăbiciune. — Nick, 18 ani
Credeam că sunt proastă, iar faptul că am aflat că sunt dislexică a fost o ușurare pentru mine. Mi-a arătat că există un motiv pentru care lucrurile sunt dificile pentru mine. Le-am spus colegilor mei de clasă și am devenit mai încrezătoare. Acum sunt mult mai fericită. — Kayla, 9 ani
Odată, am stat toată ziua să scriu ceva, iar învățătoarea a spus că nu e suficient de bine. A șters toată pagina pe care-mi luase o zi întreagă s-o scriu. Mi-a frânt inima. N-avusese niciun rost să depun atâta efort. M-am gândit: „Dacă nu pot să învăț în felul în care îmi predați, predați-mi în felul în care pot”, dar n-am zis nimic. — Joe, 13 ani
Cel mai rău lucru pe care îl poate face un profesor este să nu înțeleagă că tu faci tot ce poți. Și-or fi închipuind ei că n-o facem, dar o facem. — Abby, 10 ani
Copiii cu dislexie merită tot ce e mai bun. Pentru noi, școala va fi foarte grea. Dar merităm la fel ca oricine. Trebuie doar să ne străduim mai mult; să o luăm pe căi diferite pentru a ajunge acolo unde ajung ceilalți. Nu suntem proști. Suntem inteligenți. Oamenii trebuie să știe asta și noi trebuie să ne asigurăm că o fac. — Patrick, 17 ani
Vrem să le transmitem copiilor care se confruntă cu dislexie ca mintea lor nu este slabă, ci specială; mintea lor funcționează diferit, ceea ce le oferă, de fapt, atuuri foarte importante pentru succesul în viață. Fiecare astfel de copil are aptitudini extraordinare – și ei simt la un anumit moment din viață că le au, dar trebuie să fie încurajați să creadă în ele și să le dezvolte. Vrem să știe că nu sunt singuri și că pot primi ajutor, pentru că nu poți evolua dacă nu te simți înțeles sau dacă ești trist sau frustrat.
Dragi părinți,
Dragi profesori,
Am discutat cu copiii cu dificultăți de învățare și mulți mi-au povestit cât de greu le-a fost la școală, însă aproape de fiecare dată am auzit: „Am avut un profesor care m-a înțeles și m-a susținut, iar asta m-a ajutat foarte mult”. În fiecare clasă cu care lucrați există măcar trei copii cu dislexie sau alte dificultăți de învățare: fiți acel profesor care le schimbă destinul și îi susține pentru a-și atinge potențialul maxim și a reuși în viață.
Diana Mocanu este un puternic susținător al educației prin joc și al familiarizării copiilor cu cărţile de la vârste fragede. “Să le citim, să-i înconjurăm de cărţi, iar când ajung la vârsta şcolii e important să-i ajutăm să citească. Dacă prind gustul cărţii, este mai greu să o părăsească”.