Închide
Școala de altădată
de Marcel Bartic, profesor de istorie
Recunosc, n-am fost cel mai cuminte copil din lume. O comiteam de treizeci de ori pe zi. Un soi de loază, cum ar spune unii distinși foști miniștri de astăzi. Pentru mine, școala a fost, cu câteva excepții, locul ăla în care „mi-o luam”.
Da’ ce mi-o luam!
Am experimentat cam tot mai puțin statul în genunchi pe coji de nucă. Pare că asta era o metodă pedagogică folosită cu o generație, două, mai devreme. Până în 1989, lumea se mai modernizase un pic. Funcționau linia la palmă, trasul de periciuni, palma fără avertisment, palma cu avertisment și palma dată cu satisfacție.
Ocazional, îți puteai lua și un cap de tablă în urma unui fulgerător procedeu mecanic. Dar e adevărat, doar dacă erai scos la tablă și nu știai să rezolvi ecuațiile de gradul șaptezeci.
Mai rar, într-adevăr, pentru că eu nu eram foarte bun la matematică și erau scoși numai ăia care sclipeau la științele exacte. Recuperam când își amintea profu’ că exist și eu în clasa aia. De obicei, doar în chip demonstrativ, pentru a-și evidenția reflexele de boxer profesionist.
Prima palmă dată cu sete, de care îmi amintesc, a fost în grupa mică la grădiniță. Au trecut niște ani de atunci, am mai uitat numele unor profesori de-ai mei, dar pe cel al doamnei educatoare îl țin minte cu sfințenie. Îmi amintesc, ca și cum ar fost astăzi, că mi-au clănțănit dinții în gură. Inclusiv eu am rămas în profundă admirație pentru rapiditatea și eficiența loviturii. Știu doar că m-a chemat la catedră (și acu o văd, avea un coc impresionant si niste ochelari mari care îi mascau o parte din față) și nici nu mi-am dat seama când m-am trezit la pământ, amețit complet și neștiind încotro să o iau.
Așa impresionat am fost că m-am apucat de bocit un sfert de oră mai târziu.
A doua (din top trei palme care mi-au marcat viața) de care îmi aduc aminte cu precizie, a fost în gimnaziu. Aia a fost perioada în care era cât pe ce să cred că sunt și eu bun la ceva. Doamna de română mi-a spus că mă apreciază foarte mult, cea de istorie mi-a spus că materia asta îmi va schimba viitorul (sărumana, doamna Verdeș, să vă dea Dumnezeu sanatate si Măicuța Domnului!). Domnu’ de matematică a a vrut însă grijă să mă aducă cu picioarele pe pământ.
La propriu.
Principiile fizicii mecanice, parcă v-am povestit mai sus.
Cea mai tare experiență pedagogică pe care mi-a oferit-o a fost atunci când intra în clasă. Eu stăteam în prima bancă de lângă ușă. Cum intra, ne ridicam în picioare, dădeam bună ziua și, pac, îmi ardea o palmă. Asta era din categoria celor fără avertisment. La un moment dat, după o lecție de istorie cu răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, am îndrăznit să-l întreb pe dom’ profesor care sunt resorturile filosofice care îl determină la astfel de gesturi sportive.
Preventiv, mi-a zis.
Dacă faci vreo tâmpenie?
Făceam, recunosc, eram o loază.
Pe primul loc în topul pe care îl aminteam mai devreme rămân totuși palmele luate de la ultimul meu profesor de matematică. A răposat în urmă cu niște ani, Dumnezeu să-l ierte. Crescuse la țară, avea o palmă grea, bătătorită de sapă și coasă, se simțea legătura cu pământul sfânt al patriei, cu moșia apărată vitejește de Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare. Când îți luai una de la dom’ profesor, aveai câteva minute de inconștiență. Era mișto de tot, vedeai luminița de la capătul tunelului, era și silueta unui tip cu aură în jurul capului, cu puțin efort puteai auzi harfe și voci cristaline.
Cea mai cruntă însă, pe care am încasat-o de la mnealui, a fost atunci când, într-o zi frumoasă de primăvară, soarele lucea blând, păsărelele ciripeau vesele iar copacii foșneau visători, domnu’ mi-a spus că sunt o loază și că n-am să fac nimic în viața asta. Bartic, pe tine o sa te ia dracu’. Să ții minte de la mine.
Aia a durut rău tare.
Tare de tot.
Mai tare ca toate alea de le-am luat până atunci.
Da’ era respect, domne. Respect. Era ordine și disciplină, știa lumea de frică, de-aia am crescut noi și am ajuns oameni. Oameni, băăă, nu amețiții de azi.