Cum denigrez eu învățământul de stat

Cum denigrez eu învățământul de stat

de Marcel Bartic, profesor

Aș fi crezut că, după câteva zile de dezbatere intensă, episodul cu discursul absolventei din Ineu se va stinge încet, așa cum se întâmplă de obicei cu lucrurile care ne mai inflamează de obicei.

Pare însă că tânăra Iulia a stârnit un viespar pentru care chiar trebuie să ai stomac tare. Nu mai discutăm despre faptul că intervenția ei a fost una elegantă, civilizată și cât se poate de legitimă. Trecem și peste faptul că este șefă de promoție, cu alte cuvinte chiar unul dintre acei copii care învață, sunt conștiincioși și cu bun simt, adică exact profilul pe care îl reclamă cei mai mulți dintre profesori. N-a făcut altceva decât să spună că niște lucruri nu sunt în regulă cu sistemul nostru de învățământ. Știm cu toții că este așa. Nu e o acuzație la adresa cuiva, este pur și simplu o constatare care presupune un pic de reflecție din partea noastră, a tuturor, indiferent că suntem părinți, profesori sau decidenți în cadrul Ministerului Educației.

Ei, lucrurile nu s-au oprit aici. Nu s-au putut abține nici intelectuali serioși, de la care am fi avut pretenția că au un pic de discernământ și că pot aprecia măcar curajul Iuliei de a spune lucrurilor pe nume. S-au exprimat, de la înălțimea unei aroganțe greu de înțeles, un fost ministru al învățământului, un reputat lingvist și profesor universitar și o mulțime de profesori, acuzând-o pe această tânără de ipocrizie sau de rea intenție. Bine, unii au depășit orice limită folosind apelative precum „ticăloasă” sau „mormoloacă”, „stai în banca ta”. Mai nou, cineva i se adresează Iuliei cu „domnișoară, fată hăi, de la Ineu”. Au mai fost și altele de-un grobianism, de-o agresivitate greu de reprodus.

Reamintesc, la adresa unei tinere absolvente, șefă de promoție, care a avut un discurs absolut pertinent, civilizat, cu câteva accente critice la adresa sistemului de învățământ nu a profesorilor ei, cărora chiar le-a mulțumit.

Sigur că da, în fața acestui puhoi de înjurături, judecăți nedrepte și agresivitate greu de suportat, am simțit nevoia (măcar) să-mi exprim solidaritatea cu această elevă. Mă îndoiesc că vreun om rațional, sănătos la cap, ar vedea în asta ceva deplasat. O mai spun o dată, pentru că mi s-a părut cumplit de nedrept ca Iulia să rămână singură în fața acestei mizerii. Îmi pare bine că am făcut-o, nu am nici cea mai mică ezitare să o fac și de acum înainte.

Sigur că, pentru unii profesori, asta a însemnat că denigrez învățământul de stat. O mai spun încă o dată, pentru că acest mesaj ajunge și la oameni cu care trebuie să vorbești încet, rar și cu desene care să ilustreze ideea, reacția față de discursul Iuliei a fost mai mult decât disproporționată.

Dar, după cum spuneam, asta a însemnat că denigrez învățământul de stat. Și nu oricum, ci pentru că vreau să-mi fac reclamă la școala mea privată. Să-mi iertați insistența, e vorba despre un text în care am spus că sunt solidar cu o tânără absolventă pe care, timp de câteva zile, au înjurat-o mii de oameni.

Cea mai recentă poziție de acest fel îi aparține, și îngăduiți-mi să o numesc (pentru că nu pot să îi răspund pe pagina ei), doamnei profesor Dana Heuberger. Un profesor de matematică de altfel foarte apreciat și sunt convins cu multe merite în munca pe care o are cu elevii. Captivă însă a aceluiași discurs toxic și a unor erori de logică pe care nu m-aș fi așteptat să le văd în intervenția ei. O acuză pe Iulia de ipocrizie și pe mine, nici nu se putea altfel, că denigrez învățământul de stat.

Acest exercițiu pe care îl facem acum (și vă mulțumesc că îl urmăriți cu atâta răbdare) este extrem de util. Explică, demitizează teoria „denigrării învățământului românesc”. Vasăzică, până și o (banală) atitudine de solidaritate, în condițiile unui puhoi de înjurături la adresa unei eleve, înseamnă denigrare.

În regulă.

Am câteva întrebări pentru doamna Heuberger.

Unde erați când un profesor universitar i-a adesat acestei tinere apelativul de „ticăloasă”? Credeți că e prea mult? Sau a meritat-o? Poate că a fost prea blând tonul domnului profesor? Poate prea puțin? Simțiți că vă denigrez în vreun fel dacă îndrăznesc să spun că mi se pare cumplit de nedrept să-i vorbim așa acestei tinere? Din tot ce spun, aveți impresia că îmi fac reclamă la școala mea privată? Dacă da, ce beneficii credeți că aș obține eu expunându-mă (la rândul meu) unui hate pe care cineva, cu mai puțin antrenament, l-ar fi făcut să clacheze?

Dacă răpsunsul dumneavoastră este în continuare da, atunci să mă iertați, doamnă. Vă asigur că nu am intenționat nici măcar o secundă acest lucru.

Vă mai rețin atenția cu încă un detaliu, pe care cu generozitate l-ați repetat în textul dumneavoastră. Cine este Bartic?

Marcel Bartic.

Vă lua fix douăzeci de secunde să verificați o coincidență de nume. E în regulă, mă puteți critica pentru un milion de lucruri, probabil că eu aș ști să mă critic cu mai mult talent decât ați face-o dumneavoastră chiar. Credeți însă că ați putea (și vă rog, fără să vă denigrez cu nimic) măcar să verificați când înjurați un Bartic, să vedeți dacă e Barticul care trebuie? Nu vă faceți griji, nici unul nici celălalt nu avem suferințe prea mari din cauza asta, ne-am obișnuit, suntem ok. Doar atât. O minimă verificare.

Pe soția mea o cheamă Alina.

E un om minunat, principalul sprijin în tot ceea ce fac, un monument de răbdare cu tot ADHD-ul meu profesional și civic. Nu lucrează în învățământ, nu are nici o legătură cu sistemul de educație, singurul ei contact cu școala fiind calitatea de părinte. De mamă. De mamă a unui copil care, în urmă cu câțiva ani, într-o școală de stat, a aflat că Luca a fost bătut, călcat în picioare de niște colegi mai mari iar în momentul în care a vrut să-i spună doamnei director ce s-a întâmplat și să-i ceară o intervenție, a fost ținută patruzeci și cinci de minute la ușă iar singurul răspuns pe care l-a primit a fost „nu mă mai tracasați, doamna Bartic, cu probleme dintr-astea”.

I-am promis atunci Alinei că voi face o școală.

O școală pentru copiii noștri unde, mult, puțin cât or putea ei, vor învăța în siguranță.

I-am spus că nu putem lupta cu așa ceva. Cu indiferența, cu obsesiile și lipsa cruntă de empatie din partea unor profesori. Nu putem, pur și simplu. Tot ce putem face este să ne facem o insulă a noastră în care măcar Luca, Sonia și, în câțiva ani, Gruia, să poată avea o școală normală. Nu de olimpici, nu una care o să ne îmbogățească, ci una de bun simț, în care lumea zâmbește, copiii își iau profesorii în brațe și în care ne străduim cât putem să facem și școală. Uneori ne iese, alteori nu. Habar n-am, ne vor judeca părinții pe care îi avem acolo.

Stimată doamnă Heuberger,

Sunt convins că sunteți un om fain. Un profesor dedicat. E în regulă să nu fim de acord pe (multe dintre) subiectele care țin de educație. Ar fi trist să și fim, nu credeți? Poate că, până la urmă, chiar asta ne va ajuta să facem educație un pic mai bine. Poate mai responsabil. Poate cu un dram de empatie în plus față de copiii ăia pe care îi avem în clasă. Cu siguranță, și eu, și noi toți din învățământul particular avem de învățat, de muncit, și de apreciat ceea ce fac colegii noștri de la stat. O facem deja, să știți. Nu ne ies toate perfect. Nu suntem soluția ideală pentru copiii din România.

Vă rog însă ca, măcar dumneavoastră, un profesor bun, respectat, meritoriu, să vă oferiți câteva secunde de reflecție cu privire la ce și cine denigrează de-adevăratelea învățământul românesc.

Vă asigur că nu modestele mele diatribe.

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Pagina data web este protejata cu reCAPTCHA care este in aplicarePolitica confidialitatii si Conditiile de service Google.