Închide
Educatoarea și ”adidașii de firmă”
de Miruna Brândușoiu
Copilul din dotare, pe care mi-l doresc un adult educat, cu principii morale, cu simț civic, care să știe ce înseamnă bunătatea, cu care am început să lucrez în direcțiile astea, ajunge acasă de la grădiniță, la 2 ani și jumătate, fericit nevoie-mare, că educatoarea X i-a spus că numai el și încă o colegă au „adidași de firmă”. Șoc și groază. După ce repetă în câteva ocazii chestia asta, mă hotărăsc să aflu de unde atâta preocupare pentru subiect. Se pare că încălțămintea cu care o trimiteam pe fetița mea la grădi – nimic spectaculos, țin să subliniez – punea probleme: piciorul intra mai greu în acest tip de bascheți, așa că „doamnele” au făcut un comentariu ironic. Bineînțeles, farmecul poveștii constă în faptul că la 2 ani și jumătate copiii nu au dezvoltat organul capabil să detecteze ironii/sarcasm, așa că fiică-mea era chiar mândră de situația în care se regăsea.
Problema a apărut când copilul a început să întrebe despre etichete și branduri, iar de aici începe altă saga. Dacă la nivel de grădiniță, copiii încă sunt în mare parte neatinși de preocupările pentru aparențe, la scoală lucrurile stau cu totul diferit. Preocuparea pentru modă, obsesiile pentru diverse lucruri, trendurile, nevoia de a fi ca ceilalți sunt lucruri pe care le experimentăm de când lumea, nu e nimic nou. Însă, trăind într-o societate consumeristă, obsedată de imaginea de sine, apartenența la grup este acum, mai mult ca oricând, conditionată de „a avea”, nu de „a fi”.
Și tentaculele tenebrosului ego se întind mai departe decât ne-am putea imagina. Nu de mult, am auzit o istorisire despre un copil de școală generală care a cumpărat un veritabil colier Swarovski unei colege, de Secret Santa, deși limita pentru acest schimb de cadouri era de 50 lei. Sau o istorie despre un copil care a ajuns de râsul colegilor pentru că nu avea și el o pereche de pantofi sport Jordan. Și când, în sfârșit, a avut, a fost hărțuit pentru că „și-i luase de la reduceri”.
Nu mai are rost să subliniem evidența, copiii aceștia nu se nasc așa, dimpotrivă. „Oamenii se nasc buni de la natură, dar societatea îi strică”, îmi răsună în minte, cu drag, lecția profei mele de istorie din 5-8. Nu pretind că dețin rețeta succesului, dar pentru copiii mei îmi doresc un prof de „educație muzicală, nu muzică, pentru că voi nu faceți muzică”, cum zicea Mihai Modiga (sau Misu-ochi-de-Soim, cum ne tot repeta să îi spunem în loc de „domn’ profesor”), care să-i învețe despre ce înseamnă respect, ce înseamnă să ai/recunoști un talent, că muzica este despre spirit și natură, să-i învețe despre fascinația față de frumusețea care s-a născut din cei mai simpli oameni și cele mai neprielnice zone. Le doresc o profă de istorie ca Maria Buliga, care să îi învețe despre cât de important este să ne cunoaștem istoria, cât de important este ca identitatea noastră să fie cunoștintă, nu o imagine; cât de important este să dezvoltăm ceea ce se numește spirit civic.
Le doresc o profă de franceză ca Mariana Vlad, care să-i învețe să fie cât se poate de ancorați în realitate, să învețe să înțeleagă și să treacă printr-un filtru informațiile și să le sintetizeze, să comunice și să creeze conexiuni prin comunicare. Le doresc un profesor de desen ca Andrei Dimeny, care să-i învețe despre frumos, eleganță, diferit, să-i învețe că logica unei fotografii în care apari este să fii poziționat cu spatele, în măsura în care frumosul este cel către care privești și nu propria-ți persoană. Le doresc să învețe una dintre cele mai prețioase lecții pe care le-am reținut eu de la acest om: diferența dintre un profesionist și un amator constă în aceea că amatorul nu consideră că a dobândit cunoașterea unui domeniu niciodată, el este într-un continuu proces de învățare.
Le doresc un Paul Cernat, care să-i invete despre atitudinea modestă, umilă, chiar și atunci când cunoștințele lor devin vaste. Și, nu în ultimul rând, le doresc o Delia Ungureanu, o forță a naturii, un om de la care să învețe despre ambiție, despre muncă, despre orizonturi, imaginație, despre cercetare, analiză, interpetare. Dacă astăzi mă pot numi un om decent, e datorită lor. Datorită acestor oameni, pe ale căror lecții mi le amintesc și acum, lecții care au în continuare aplicabilitate și pe care le prețuiesc.
Iar educatoarelor care fac remarci legate de diverse articole „de firmă”, le doresc să-și educe maniera de a comunica și de a simți responsabilitatea cuvântului în fața copiiilor. Un simplu „nu reușim să încălțăm copilul cu bascheții aceștia, credeți că ați putea să-l trimiteți la grădiniță cu ceva mai ușor de încălțat?” v-ar fi scutit de lectura acestui „roman”.
Nu suntem în „vremuri grele care creează oameni puternici”, suntem mai degrabă în sfera vremurilor bune care creează oameni slabi. Suntem în era plasticului, a falsului, a aparențelor, a non-valorilor. Și non-educația noastră în acest spirit începe acum chiar de la grădiniță.