Despre „experimentele pe copii” cu care mascăm o incredibilă rezistență la schimbare

Despre „experimentele pe copii”

de Gabi Bartic, CEO Brio

Despre „experimentele pe copii” cu care mascăm o incredibilă rezistență la schimbare. A noastră, nu a copiilor pe care-i transformăm în scuze.

Aș vrea să încep prin a declara, posibil a mia oară, că felul în care dăm examenele acum mi se pare greșit din toate unghiurile în care mă uit la examene: evaluăm greșit, formulăm greșit subiecte, ne uităm la rezolvări greșit, examenele răspund minimal scopului de a realiza orientarea (în cazul examenului de Evaluare Națională) sau de a atesta competențe de rang superior necesare în învățământul superior (în cazul BAC-ului), evaluăm în general după o lege din mileniul trecut a cărei ultim efect, acest artefact de examen, ar fi trebuit să dispară de la intrarea în vigoare a Legii 1, și aceea dispărută odată cu apariția Legii 198. Evaluăm așadar greșit, avem niște examene defecte în multe puncte.

Avem și o altă problemă pe care încercăm, unii dintre noi, de ani de zile s-o „punem pe tapet”: copiilor noștri NU le sunt antrenate, sau, pentru a fi mai blândă, le sunt antrenate minimal, în anii de școală, spiritul critic, capacitatea de adaptare la situații și contexte noi, abilitatea de a reflecta critic pe un subiect, oricare. Și-aici e un cerc vicios: părinții zic că dacă nu „se cere” la examen, de ce l-am antrena (știut fiind că orice antrenament, așa cum îi zice numele, necesită timp și efort din partea antrenatului), profesorii spun că nu e-n programa de examen, mai bine prelucrăm și lustruim limba de lemn și șabloanele, copiii s-ar antrena, dar au un cor de adulți care-i antrenează pentru orice, mai puțin pentru asta. În general, tot sistemul educațional areun singur rost, dar acesta nu mai e să ajungă copilul cea mai bună versiune a lui, ci acela extrem de mic, „să ia bine examenele”. Cu toate „chiar dacă” – urile pe care noi, toți adulții din jurul lor, le știm. Chiar dacă nu folosesc la nimic. Chiar dacă nu rămân cu nimic. Chiar dacă nu antrenează decât conformarea la reguli pe care le percepem ca vetuste, dar la care conformarea e-atât de veche istoric încât nu ne mai întrebăm de unde vine și dacă ea e ok: e ce e.

Așa se nasc și discuțiile de azi legate de poezia la prima vedere din testul de simulare a examenului de Evaluare Națională: discutăm, plini de competență, dacă e Blaga ok pentru 15 ani, dacă e acea poezie ok pentru un așa examen, uitând care e rostul simulării și că de fapt această simulare e despre copii, nu despre confortul nostru, al adulților.

Am mai povestit faza asta, dar poate e simpatic s-o repet: când am ajuns la școală, la 6 ani și câteva luni, am declarat, posibil din prima zi, că eu știu să citesc și chiar citesc mult. Nu mințeam defel. Amuzată, Tovarășa Lupu m-a întrebat care e ultima carte citită, și eu i-am răspuns că o carte de Shakespeare. M-a întrebat anume ce, și eu i-am povestit Visul unei nopți de vară, Neguțătorul din Veneția, Cei doi tineri din Verona și ce o mai fi conținut cartea cu povestiri după Shakespeare (a lui Charles și Mary Lamb) pe care o citisem. I-am povestit despre ce era vorba în toate piesele, atât cât putea povesti un copil de 6 ani și-un pic. Asta a făcut-o pe învățătoare să o sune, îngrijorată, pe mama, să îi spună că trebuie să-mi limiteze accesul la bibliotecă pe motiv de lecturi nepotrivite.

Cam așa e și cu poezia de azi: ea e atât de nepotrivită cât le-o prezentăm noi copiilor că e. Sunt ferm convinsă că orice copil poate înțelege ceva din ea (mie una nu-mi place, dar aș avea ce scrie și cu mintea de-acum, și cu cea de 14 ani), și cu ceva-ul acela poate demonstra un grad de înțelegere și decriptare a textului. Că, foarte posibil, aceste niveluri de decriptare sunt atât de diferite încât ele nu pot fi prinse în bareme, așa cum le știm noi, asta e foarte posibil: examenele cu totul, nu un text sau altul trebuie schimbate.

Revin la titlul textului: Vom obosi luptând luptele mici cu Blaga sau cu ce alt autor va mai veni și vom tot amâna, de dragul propriului confort, schimbarea examenelor din temelii. E mai simplu să mergem pe căile bătătorite ale purtării (aș spune târârii) copiilor prin programe de examen cu abordări vechi cât mileniul sau prin meditații al căror parcurs îl știm deja pentru a ne masca propria teamă de orice schimbare. Pe care o vom eticheta, detașat, „stop experimentelor pe copii”.

În opinia mea, orice fel de a schimba examenele de acum, oricât de experimentale vor părea, e-un fel mai bun decât dresajul pe care-l practicăm (și apărăm) acum voios, la baionetă :).

Până una-alta, orice mare descoperire a fost, la vremea ei, un experiment.