Închide
Despre teze, numai de m(b)ine
de Gabi Bartic, CEO Brio
Am văzut reșapat subiectul tezelor. Am citit câteva articole, am vâzut și video-ul care a stat la baza acestor articole.
Pe scurt, trei doamne director de la trei licee bucureștene au conchis, într-o emisiune dedicată simulării examenului de BAC, că nu mai au, domnule, elevii focus pe învățare, deci nu tratează serios nici simularea, nici examenul propriu-zis. Și că, în general, tezele erau tare bune, pentru că ele mai reprezentau niște momente pentru care elevii, de frica lor, învățau serios. Aceste momente fiind acum eliminate, iată, elevii tratează mai puțin serios un examen a cărui miză s-a diluat spre extincție. (inutil să spun de câte ori am vorbit despre rostul examenului de BAC, o să mai pun o ultimă ispravă cum se cade, sub like-uri.)
Bun. Văd câteva probleme aici. Și sunt extrem de departe de a înfiera gândirea doamnelor participante la emisiune.
Prima, aceea că noi vedem evaluarea, ORICE tip de evaluare, ca pe un bau-bau. Fie că ea e test, examen, teză, test fulger, orice evaluare e ceva rău ce chinuie copiii. Și-atunci protestăm vehement: nu vrem teste, nu vrem evaluări, nu vrem nici formative nici sumative, nu vrem nici să ierarhizăm și nici să departajăm, nu vrem teste ușoare la care toți iau 10, nu vrem teste grele la care nimeni nu ia 10. Dacă s-ar putea să existe un test care să-l scoată doar pe-al nostru de 10, ar fi fain, dar testul ăla nu există, așa că toate-s greșite. De bună seamă, venim cu un lung bagaj de exemple, ba chiar abordări semi-științifice, ce susțin așa opinii: toți știm exemple de copii care au luat și. 5 și 10 pe aceeași teză, toți știm copii care au colegi semi-analfabeți la clasele alea la care se intră numai cu 10.50 de la marile colegii, toți știm profesori care punctează lungimea fustei, a paginii scrise sau pur și simplu elasticitatea nervilor proprii dintr-o zi sau situație.
Și mai știm ceva: în sistemul nostru se dau note pe ce greșește copilul, pe ce n-a știut, pe ce definiție nu a reprodus și așa mai departe. Mai exact, facem, cum zic des, managementul ne-performanței, nu al performanței. Penalizăm, în loc să arătăm cum poate crește un copil.
Am mai povestit și nu voi înceta să povestesc exemplul profei de Română care spunea unui copil care dăduse BAC-ul că e posibil să fie depunctat pentru că Moara cu Noroc e cârciumă, nu han.
Revin așadar la teze, la simulări, folosindu-mă de stupoiarea pe care încă sper c-o generează așa prostie în publicul care mă citește.
Evaluarea e bună și-n doze mari, și-n doze mici. Evaluarea e bună și dacă e zilnică, și dacă e o dată-n an, DACĂ și numai DACĂ ea arată copilului nu ce-a greșit: ci unde e și cât poate crește.
Fie că le vom spune teste, teze, extemporale, review-uri, performance talks sau doar observații, evaluarea nu va reuși să motiveze copiii să învețe, să dea mereu ce e mai bun, să se mobilizeze și să facă efort intelectual într-o lume în care așa situație e din ce în ce mai hilară până când ea nu va oferi copilului, elevului, ceva bun (aici ești, asta ai făcut bun) și-o perspectivă (dar cred că ești la un pas de o performanță mult mai bună, adică asta).
Cât timp vom folosi tezele, testele și în general evaluările ca pe instrumente de forță, lupta va fi deja pierdută: generația asta nu mai știe să se uite în jos. Se motivează mai greu, își menține mai greu atenția, nu vede utilitatea cunoașterii de dragul cunoașterii, dar are toată mobilarea necesară să înțeleagă că poate fi mai bun, că poate crește, că poate depăși praguri și limite, că poate zbura mai sus.
Și pentru asta nu e nevoie de bau-bau, oricum îi vom spune noi acestui bau-bau.
Cu muzicuță într-o căsuță.