Închide
de Liviu Ardelean „Cei doi papi” – un film despre umanitate, credință și dialog într-o lume polarizată Papa Francisc
Moartea Papei Francisc, anunțată cu câteva ore în urmă, a stârnit emoție în întreaga lume. Născut Jorge Mario Bergoglio, în Argentina, suveranul pontif nu a fost doar capul Bisericii Catolice, ci și un simbol al modestiei, al dialogului și al apropierii de oameni. În acest context, filmul „Cei doi papi” (The Two Popes, 2019) merită revăzut.
Regizat de Fernando Meirelles și scris de Anthony McCarten, acesta nu este un film religios în sensul tradițional. Nu predică și nu moralizează. Este, mai degrabă, o lecție de ascultare. Într-o lume plină de certitudini, „Cei doi papi” celebrează forța întrebărilor, curajul de a recunoaște că nu deținem toate răspunsurile și noblețea de a ceda locul atunci când simțim că altcineva poate merge mai departe. Vine ca un exercițiu de reconciliere în vremuri impregnate de diferențele ideologice care despart suflete, nu doar comunități.
Povestea se bazează pe evenimentele reale din 2013, când Papa Benedict al XVI-lea − interpretat de magistralul Anthony Hopkins − a abdicat, lăsând locul lui Jorge Mario Bergoglio, viitorul Papa Francisc − actorul Jonathan Pryce, într-o performanță plină de sensibilitate. Dar dincolo de semnificația istorică, filmul este o reflecție despre iertare, responsabilitate și conexiune umană.
Acțiunea se desfășoară într-o Biserică în criză, unde cardinalul Bergoglio încearcă să obțină aprobarea pentru retragerea sa. Papa Benedict îl cheamă la Roma, însă nu pentru a-i accepta demisia, ci pentru a se confrunta cu el și, în cele din urmă, pentru a se înțelege. Ce urmează este un dialog profund între doi lideri cu viziuni diferite, dar uniți de o credință comună. Benedict, intelectualul conservator și rezervat, se întâlnește cu un Bergoglio simplu, apropiat de oameni, măcinat de remușcări, dar dornic de schimbare.
Una dintre scenele definitorii este cea în care Bergoglio își mărturisește rolul pasiv în timpul dictaturii militare din Argentina. Își poartă vina ca pe o rană vie. Iar Benedict, într-un moment de vulnerabilitate rară, își exprimă durerea pentru eșecul în gestionarea scandalurilor de abuzuri. Totuși, dialogurile dintre cei doi papi sunt dramatizate – în realitate, nu există o înregistrare sau relatare exactă a acelor conversații; relația lor nu a fost una de prietenie apropiată, cu întâlniri frecvente sau conversații personale relaxate, așa cum sugerează filmul „Cei doi papi”, ci mai degrabă una de colaborare discretă și respect reciproc între doi lideri − foarte diferiți ca stil, dar foarte conștienți de rolul lor istoric.
Așadar, filmul speculează asupra întâlnirii dintre cei doi, imaginând o relație profundă, cu tensiuni, umor și înțelegere reciprocă. Nu îi absolvă de vină pe cei doi papi, dar nici nu îi condamnă. Le oferă spațiul de a fi umani.
Îl puteți (re)vedea pe Netflix.
„Cei doi papi” – un film despre umanitate, credință și dialog într-o lume polarizată Papa Francisc