Închide
”Adolescence” – serialul care pune oglinda
de Corina Gheorgheza − analist comportamental; masterand în Psihologie clinică și intervenție psihologică
Dacă ești părinte, educator, psiholog sau pur și simplu atent la lumea în care cresc copiii, Adolescence e un serial pe care nu doar că merită să-l vezi, ci să-l recomanzi. Nu pentru crimele din poveste, ci pentru întrebările pe care le lasă în urmă. Pentru că, în cele din urmă, adevărata dramă nu e în ficțiune, ci în realitatea care începe atunci când se termină genericul.
Uneori, ficțiunea spune mai mult despre realitate decât o mie de statistici. Adolescence, un serial britanic în patru episoade, face exact asta. Nu doar că livrează o poveste solidă, bine jucată și regizată cu o eleganță cinematografică, dar sapă direct în miezul uneia dintre cele mai incomode întrebări ale prezentului: cine le arată băieților cum să devină bărbați și ce se întâmplă când nimeni nu o face?
Serialul pornește de la un fapt șocant – un copil de 13 ani este acuzat de crimă. Dar ancheta nu este doar despre un act de violență, ci despre anatomia absențelor: absența părinților, a conversațiilor, a reperelor, a spațiilor de siguranță psihologică. Din acest punct, Adolescence se transformă într-un portret dureros de fidel al unei generații crescute între TikTok, guru de duzină și tăcerile părinților obosiți.
Unul dintre cele mai subtile fire ale serialului este această tăcere masculină care plutește în fundal. În lipsa taților prezenți – fizic sau emoțional – băieții se orientează instinctiv către ce le oferă internetul. Iar aici, nu-i greu de ghicit: în loc de modele sănătoase, găsesc masculinități caricaturale, hipertrofiate, agresive.
Conceptul de „manosferă” – un ecosistem online al hipermasculinității toxice – este deja studiat intens în psihologia socială. Cercetările arată că băieții expuși frecvent la acest tip de conținut dezvoltă niveluri crescute de anxietate, defensivitate și chiar o scădere a empatiei (vezi studiile lui Michael Flood sau psihologul social Philip Zimbardo – autorul lucrării The Demise of Guys).
De ce se lipesc adolescenții de aceste figuri dure? Pentru că oferă certitudine într-o lume confuză. Pentru că algoritmul digital are o putere seducătoare: livrează claritate, forță, statut – într-un moment în care adolescentul caută exact asta.
Un alt strat profund al serialului este legat de un mit parental modern: „dacă are tot ce-i trebuie, e bine”. Dar ce înseamnă „tot ce-i trebuie”? Psihologia copilului ne spune clar – copilul are nevoie nu doar de bunuri materiale, ci de prezență afectivă, oglindire emoțională, validare, structură.
Cunoscutul psihoterapeut Jesper Juul spunea că „relația e mai importantă decât educația”. Iar Adolescence exact asta arată: părinți care oferă tablete, haine, camere decorate frumos, dar uită să pună întrebări simple: „Cum te simți?”, „Cine te influențează online?”, „Cine sunt prietenii tăi virtuali?”
În psihologia dezvoltării, acest fenomen poartă numele de „dezangajare parentală mascată” – părintele pare prezent, dar este emoțional indisponibil. Iar în lipsa unei conectări reale, copilul caută sens și apartenență în altă parte – adesea în locuri periculoase.
Un alt punct tensionat, subtil explorat în serial, este ideea că adolescenții trebuie lăsați „liberi”. E o idee romantică, aproape cool în parentingul modern: intimitatea adolescentului trebuie respectată, telefoanele nu se controlează, camerele nu se verifică.
Dar psihologia comportamentală trage un semnal de alarmă: prea multă autonomie prematură poate duce la pseudoindependență, o formă de libertate golită de ghidare, care expune copilul unor stimuli pentru care nu este pregătit neurologic sau emoțional. Cortexul prefrontal – partea responsabilă cu luarea deciziilor mature – se dezvoltă complet abia în jurul vârstei de 25 de ani.
Cum spunea psihologul Laurence Steinberg: „A le cere adolescenților să se autoregleze complet înseamnă să le cerem să zboare înainte de a învăța să meargă.” În Adolescence, această autonomie devine fundalul perfect pentru deconectare, neînțelegeri și, în final, dezastru.
Poate cea mai valoroasă idee din serial, și poate cea mai rară în cultura pop contemporană, este nevoia de revenire la bărbatul „bun” – nu eroul idealizat, nici tiranul carismatic, ci figura masculină echilibrată: calmă, atentă, demnă, discretă, dar solidă în esență.
Psihologia pozitivă ne spune că băieții au nevoie de modele de „masculinitate integrativă”, în care curajul să nu excludă vulnerabilitatea, iar forța să meargă mână în mână cu empatia. Când băiatul nu vede acest model în viața reală sau în filme, va învăța din ce are la îndemână: influenceri, meme-uri, virale cu machism toxic.
Adolescence spune, fără stridență, că poate cea mai revoluționară idee azi nu e alta decât această figură liniștită, caldă, „banală”, dar profund necesară: bărbatul decent. Serialul este disponibil pe Netflix.
7 seriale de comedie despre profesori, elevi și viața la școală