
„Ce bine era înainte!”
de Sofia Crudu, profesoară și actriță
,,Ce bine era înainte!” Și apoi câte o poză cu o bunică înconjurată de nepoți, masa plină, atmosferă caldă de familie…
Eu nu mai vreau să văd circulând astfel de mesaje.
Am trăit în lumi diferite, am avut o altfel de copilărie?
Băă, era frig, cumplit de frig, am rămas cu spaima frigului, de aia și caut mereu soarele, niciodată nu e destul.
În ultima lună am retrăit momentele de groază: fără apa caldă și căldură, noroc cu un boiler instalat, că nu se știe… Pereții erau reci, foarte rece în casă, copiii exasperați și ușor înfricoșati că așa ne-am putea duce iarna. Le-am și spus: la Bacău așa am trăit, toată copilăria înfășurată în halat gros, pături peste pături, iar dacă mă trecea cumva vreo urgență noaptea, evitam să mai cobor din pat, de teama frigului.
Și temele la lumânare. Ajungeam seara acasă de la școală și după ora 18.00, mai ales iarna, mă apucam de ele la lumânare. Îmi întindeam toate cărțile și caietele pe masă din bucătărie și acolo învățam, cu aragazul deschis cu toate ochiurile. Și nu a fost vreo fericire și nu vreau să mai aud, ,,Da uite ce oameni mari am crescut și am crescut bine!”
Am fost privați de lucruri elementare, mâncam puțin și prost, vedeam carne o data dau de două ori pe an (nu aveam bunici la țară) când tata reușea să aducă o curcă de la Agricola, care mai era ținută în cadă câteva săptămâni, până când ii făceau felul. Să zic că uneori le mai făceam scăpate de milă și ai mei plângeau, la rândul lor, de mila noastră, că iar nu avem carne de sărbători.
Și interminabilele discuții cu ,,n-ai voie să spui nimic din ce auzi în casă!” Era înfricoșător să plec zi de zi cu gândul că aș putea scăpa lucruri care să facă rău familiei. Ai mei ascultau radio Gloria pe Europa Liberă, cu perna pusă pe el, de frică să nu audă vecinii, care, și ei la rândul lor, făceau același lucru. Se suspectau unii pe alții.
Îmi aduc aminte de câte ori strângea mama din dinți, nemulțumită de ,,comunista aia de directoare”, de modul în care erau tratați adulții, de teroarea din aproape fiecare casă.
Dacă bine a însemnat doar pile la Gostat, pentru familia mea nu era de ajuns.
Băă, a lipsit lumina, speranța, libertatea!
Și portocalele…ani de zile după revoluție nu mă puteam apropia de ele, purtau mirosul terorii, al râului. Mult mai târziu am început să le mănânc cu plăcere și senzația că mi se cuvin, am voie.
Și nesfârșitele dimineți când mă așezam la coadă alături de bunici, pe un scăunel de lemn, ca să prindem un pachet de unt în plus pentru cozonaci, sacoșele de rafie fluturate mai mult goale și în care căutam zilnic ceva nou.
Nu, nu a fost bine, am trăit rău și prost.
A nu se confunda copilăria, bibliotecile cu cărți, eforturile părinților, îndrăgostelile adolescenței, jurnalele completate pe ascuns, bucuriile micilor vacanțe, muzica bună, prieteniile cu Binele.
Binele se așază atunci când ce spui e în acord cu ce ce simți și gândești. Am trăit într-o mare de minciună și lipsuri și nu vreau să uit asta.
Istoria adevărată trebuie să ajungă la urechile tinerilor așa cum a fost, necosmetizată și împachetată cu fundiță roșie. Facem un mare rău, deja trăim răul făcut.
Nu doresc să se mai repete!
E 21 decembrie și copiii noștri sunt liberi, noi suntem liberi, pentru că în ’89 s-a strigat în cor Libertate! Nu vreau să uit asta.
Diseară, pe TVR 1, se poate viziona filmul Anul Nou care n-a fost / The New Year That Never Came. De mâine intră și pe Netflix. Sunt acolo poveștile fiecăruia dintre noi, indiferent că la acel moment eram copii, adolescenți sau adulți în toată firea.