Închide
Copilul nostru vine acasă cu o notă foarte mică
Educație Privată prezintă rubrica ”Sfatul Profesorului”, în colaborare cu Flavian Georgescu, profesor de matematică la ICHB, fondator al centrului Mate Performanță.
Profesorul Flavian Georgescu, antrenor de olimpici la matematică și fost olimpic național, le va oferi părinților, cadrelor didactice și elevilor sfaturi despre cum să abordeze relația cu școala, cum să se raporteze la performanțele academice și la momentele importante din parcursul școlar.
Mai multe despre centrul de pregătire Mate Performanță, aici.
Azi voi aborda o temă sensibilă atât pentru părinți, cât și pentru elevi și profesori. Cum abordăm abordăm următoarea situație? Copilul nostru vine acasă cu o notă foarte mică, vine cu un 3 sau cu un 4. Ce facem? Ce atitudine luăm?
De cele mai multe ori, noi, adulții, avem tendința de a sări la gâtul copilului, să îl tragem la răspundere, să îl criticăm… ai luat nota 4? Vaaai… nu ți-e rușine? Cum ai putut să faci așa ceva? Mă faci de râs? În spatele acestor afirmații sunt cuvinte grele, cuvinte cu mare încărcătură emoțională, cuvinte care rănesc și care pot dezvolta traume copilului cu grave repercusiuni în viitorul lui.
Dar, să lăsăm psihologii să analizeze îndeaproape acest subiect și să discutăm despre perspectiva educațională, despre abordarea noastră că părinți și ca dascăli a unei astfel de situații.
În primul rând, ar trebui să conștientizăm aspectul esențial și anume că o notă de 4 poate apărea din diverse motive. Nu e fair play și nu putem să tragem la răspundere copilul până când aflăm care a fost cauza acelei note mici.
Concret, dacă în situația dată se află un elev conștiincios, care învață mereu, își face temele exemplar, iubește să meargă la școală, este politicos, este un elev exemplu, dar… într-o anumită zi, că excepție, nu a reușit să învețe o lecție și fix atunci profesorul l-a ascultat și i-a dat nota 4… va dați seama prin ce trece acel copil care după săptămâni, luni, ani de învățat vine acasă și părintele îl învinovățește în așa hal? Practic, toată munca lui o va resimți în zadar, va fi demoralizat, va căpăta o teamă de școală și va învăța din frică. I se va reseta în mod eronat tot setingul mental care culmea, era poate foarte bun până atunci. Or, în societatea noastră, cred că nu ar trebui să se mai pună accent pe a face ceva de frica profesorului, de frica părinților… Avem atâtea instrumente la dispoziție pentru a motiva elevul să învețe, trebuie doar să ne dorim, să conștientizăm că e cazul să facem asta dacă ne dorim o viitoare generație demnă pentru o societate educată. Așadar, în cazul unui elev din exemplul nostru, ar fi bine să îl sutinem, să îi spunem că apreciem efortul lui pe care l-a depus mereu, că se mai întâmplă și astfel de momente, că nimeni nu e perfect și că are toate șansele să își mărească media.
Dar dacă elevul respectiv a copiat? Eh… aici se schimbă foaia. Ce înseamnă de fapt copiat? Înseamnă furat! Atenție… furat! Cum va ajunge ca adult un elev care învață să fure? Știți proverbul românesc cu cine fură azi un ou? Eh.. aici trebuie să avem grijă, să luăm copilul deoparte, fie că suntem în ipostaza de părinte, fie că suntem în ipostaza de dascăl, și să îi explicăm ce înseamnă să furi, ce implicații au aceste fapte și că societatea nu trebuie să tolereze astfel de comportamente.
Mai există și situația în care efectiv, elevul spune că nu pricepe nimic la matematică sau nu se prinde de el româna, că nu înțelege nimic de la școală, nu îi place ce se întâmplă la școală și atunci începe constant să ia note mici și ușor ușor să piardă ritmul, ajungându-se chiar în situațîi de corigență. Ei, aici e cu totul și cu totul altceva. Dragi părinți, dacă vă vedeți copiii în astfel de situații, nu îi lăsați la voia sorțîi, nu ii ignorați, nu spuneți că merge și așa și că poate va fi bine. Lucrurile nu funcționează de la sine dacă nu noi facem ceva. Acesta este momentul critic când noi că părinți trebuie să acționăm, să spunem STOP… ce se întâmplă cu copilul meu? Unde e problema?
Îmi aduc aminte că în clasa a cincea, în primele două săptămâni de școală, nu înțelegeam absolut nimic la matematică. Eu am fost crescut de către bunici și am mers la bunica acasă și i-am zis…mămăică… nu înțeleg nimic la matematică. Nu știu ce se întâmplă, aș vrea să învăț, dar nu pricep nimic. Știți ce a făcut bunica a două zi? A mers la doamna mea profesoară și i-a cerut ajutorul, a căutat problema, s-a interesat de mine. Apoi doamna profesoară a stat câteva săptămâni la școală după program și mi-a arăt mie și încă la doi copii exact ce nu înțelegeam. După 3 ore de explicații, știți ce mi s-a întâmplat? Am făcut un declic, am început să înțeleg absolut tot, ba chiar mi-am descoperit pasiunea pentru matematică și în scurt timp am devenit olimpic. Va dați seama cum s-a întors situația la 180 de grade? Va dați seama că puteam ajunge liniștit repetent la matematică, însă simplul fapt că cineva s-a interesat de mine și a acționat, m-a condus către a fi olimpic la matematică și mai mult, spre a dezvolta o carieră în matematică? Atenție mare, dragi părinți! Sunt multe motive pentru care copiii se pot îndepărta de școală… mediul de acasă, mediul din clasă, probleme de care nici nu avem cum să bănuim dacă nu comunicăm cu copilul nostru și cu dacalii lui. Există soluții pentru orice dacă știm când și cum să acționăm.
În concluzie, sunt extrem de multe motive pentru care un copil poate să vină acasă cu o notă mică, însă… înainte de a-l judeca, înainte de a-l certa, haideți să stăm puțîn, să gândim rațional și să vedem care sunt motivele pentru care s-a întâmplat acel incident? Și vom fi surprinși de câte ori vom descoperi că problema este cu totul în altă parte decât credeam noi.
Conținutul acestei rubrici este disponibil, în format radio, și la Național FM.