Închide
Elevii claselor a VIII-a susțin proba la Limba și literatura română la examenul de Evaluare Națională 2024. Printre subiectele primite azi se află caracterizarea personajului Tic din romanul „Cireșarii” de Constantin Chiriță, potrivit știrileprotv.ro.
SUBIECTUL I
(70 de puncte)
Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.
Textul 1
Constantin Chirita, Cireșarii
-Tombi dragă… începu el să se tânguie. Mi se pare că ne-am rătăcit prin pădure…
Şi în clipa aceea prichindelul înțelese cât de rău şi-ar fi făcut dacă ar fi gonit cătolul acasă cu tot dinadinsul. Tombi simti neliniştea stăpânului şi i se gudură viu la picioare și începu să-și frece botisorul umed şi cald de nişte gambe reci. Inaintau încet printre copaci spre nord, şi ciufuliciul izbuti să-şi menţină curajul până când umbrele copacilor prinseră a se lungi, iar desişul pădurii deveni mai întunecos. […]
Un fâlfâit greu şi cald se apropia de ei şi ţipete sinistre ca nişte bocete răsunară undeva aproape. O aripă moale lovi pieptul prichindelului și câinele, scheläläind, li scăpă din brațe și o luă la goană aiurea. Singur, fără niciun suflet bun alături, ciufuliciul, atât de vesel şi de neastâmpărat altădată, închise ochii aşteptând ceva rău, și parcă devenea de piatră, şi parcă începea să înghețe… Se răzvrăti cu ultimele puteri, cu ultimele dorinţe, cu ceea ce mai rămasese cald şi lumină într-Insul. Protejându-şi mersul speriat cu mâinile, făcu pas după pas, pas după pas… şi deodată auzi, aproape, un scheunat prietenos şi simți la glezne o răsuflare bună. Era o geană de lumină în aer, oare de unde? şi Tombi Işi lipise botul de un loc bătătorit, cu iarbă scurtă, răvăşită. Regasise poteca!… Dar încotro s-o apuce? Unde era nordul?… In dreapta!… In stânga? […]
Prichindelul avusese o licărire de luciditate în groaza lui. Amintindu-şi că muşchiul copacilor arată cam întotdeauna nordul, îşi învinsese spaima și pipai cu mâinile scoarta câtorva arbori. După ce simți pe alocuri, în vârful degetelor, porțiuni mätäsoase, reveni apoi pe cărarea în care păzea ca o santinela Tombi cel iarăşi curajos, şi astfel ghici direcția peșterii. […]
Mergeau încet nenorocitii, Tombi în frunte, prichindelul în urma lui, ținându-i coada într-un gest prelung, nesfârşit, de mângâiere şi recunoştinţa, amenințați de toate spaimele nopții, de toate duşmaniile pădurii, dar cu un mic bob de speranță în suflet… Un bobulet care începu să se agite când ciufuliciul, multă vreme neciufulit de pieptenul fricii, zări, în depărtare, o tresärire luminoasă, şi care explodă de-a binelea când auzi strigăte şi nume cunoscute. Erau cireșarii! Fiecare își rostea numele. Oare când şi unde dispăruseră spaima şi groaza și gheata? Oare existaseră vreodată? Atras de jocul cireșarilor, începu şi el să strige cât îl ţineau puterile:
– Tic! Tic!
-Ursu! Ursu! se auzea de undeva de departe.
-Lucia! Dan! răsuna undeva în fața lui.
-Victor! Maria! Maria! Maria! […]
Un singur lucru ştia: lumina pe care-o văzuse tresărind şi care creştea mereu era un foc. Parcă-i simtea şi fumul în ochi. Acolo trebuia să ajungă. Strigându-şi din când în când numele, porni în goană, cu Tombi după el, spre lumină. Și deodată se trezi în fața focului! Vesel, curajos, ce mai: Tic! Bine i-ar fi prins curajul şi veselia care-l cotropiseră definitiv, cu un ceas Inainte, în padure! Uitase totul prichindelul cârn şi iarăşi ciufulit. Sosirea lui nu fusese simțită. Dar el vedea spatele cuiva și vedea cum se reped vreascurile in välvätaie.
-Scuzați, vă rog. […] Aici a poposit expediţia cireşarilor?
lonel se întoarse uimit şi speriat şi naucit spre vocea nevăzută:
-Tic!
-In carne şi oase! Ba chiar şi cu Tombi lângă el!
– Cum ai ajuns aici, prăpăditule?… […]
-M-am luat după semnalul tău, după foc. Bravo!
-Mare istet mai eşti, îl alintă lonel. […]
– Aoleu, ce foame mi-e! Aş mânca şi foc!… Dar ceilalți unde-s? N-au terminat joaca?
-Aoleu! se vaită lonel la rândul lui. Am uitat să dau semnalul. Şi ei te caută. Am organizat o expediţie
în regulă ca să te găsim. Stai putin…
Işi făcu mâinile pâlnie şi începu să strige din toate puterile către toate direcţiile:
-luuuuu! lonel… luuuuu! lonell… fuuuuu! lonel! luuuuu! lonel!
Din pădure i se răspunse cu chiote. Toți știau că prichindelul se afla la foc, lângă lonel. […]
lonel li oferi cârnului cu ochii numai neastâmpăr tot felul de bunătăți și-i povesti pe scurt, în timp ce ascultătorul înfuleca de zor. cum decursese prima zi a expediției. Tic dădea mereu din cap, dar nu uita să rupă în două tot ce ducea la gură şi să-l blagoslovească astfel pe Tombi cu cel mai îmbelşugat ospăt din viața lui… meritat cu prisosință.
-Grozava friptura, Tombişorule, nu?… Lasa, nu te mai preface modest! O meritam amândoi. – Poate vrei un ceai cald? Il întrebă lonel.
-Mai întrebi? răspunse pustiul, uitându-se însă cu ochi de pisică spre nişte pete albe.
Textul 2
Cella Delavrancea, Portret
Despre tatal meu, Barbu Delavrancea, scriu multi […]. Dar în fiinţa lui mai era o altă latură, puţin cunoscută de lumea care-l socotea, ironic, cu luciri sfredelitoare în privire. Era omul duios, cu lacrimi în ochii verzi când citea din poezia populară, din Eminescu, sau când asculta simfoniile lui Beethoven, era omul care iubea toate manifestările artei şi ale naturii, tainic legat de pământ, de copaci, de tot ce durează în scurgerea mileniilor.
La ţară, la nepoți de frate, se trezea înainte de răsăritul soarelui. Pleca, cu pasul lui ritmat şi suplu, în grădină. Se aşeza la o masă sub un imens salcâm japonez, cu caietele în care scria ca un şcolar silitor. Îl învăluia tăcerea, li încreţea părul roua. Când țâşneau primele raze ale soarelui se oprea, privea în jurul lui, sta pe gânduri, trezit ca dintr-un vis de Dik, setterul, de Näluca, foxterierul, sosiți într-o goană să se gudure pe lângă el. După trei ceasuri de lucru se bucura să bea cafeaua cu lapte cu noi toți, pe cerdacul umbrit de viță. […]
Mi-aduc aminte însă de altă pădure, a primei copilării, la Mănăstirea Agapia, cu brazi îndesați unii într-alţii ca într-o tapiserie medievală şi aroma de legende care cobora până la căsuţele noastre. Petreceam vacanţele cu poetul Alexandru Vlahuţă şi cu cele două fetițe ale lui. In plimbarile noastre prin pădure, tata o necajea pe mama, care era fricoasă: Auzi un foşnet?” […] Vlahuţă, mimând groaza, exclama: O fi un lup, hai să fugim!”. Grupul de fetite se repezea pe potecă cu mama, în râsul major al tatii şi cel în trepte şi grav al poetului.
Era epoca farselor. Cei doi prieteni erau tineri, familiile adunate la masă în casa surorii lui Vlahuţă deveneau victime sigure ale glumelor celor doi […] Tot în Moldova, lângă Bacău, la țară, într-o casă bătrânească cu ziduri de cetate, îl văd pe tata într-o sală mare, frământând în covată aluatul de pâine. Părul lui cret era numai cute din cauza căldurii, eu li ştergeam fața cu o batista, el, cu mânecile suflecate până sus, plesnea aluatul de se scutura podeaua. Pâinea făcută de el avea gustul vrăjit al poveştilor.
sursa foto: stirileprotv.ro
sursa foto: stirileprotv.ro
