Lăcrămioara Bozieru: Ce e fundamental greșit în sistemul nostru de învățământ? Minciuna.

Interviu realizat de Ana Barton

Bozi are 50 de ani, iar 23 dintre ei sunt petrecuți în învățământ. Bozi e profesoară de engleză. Ar fi putut fi și de română, dar nu mai vrea să predea româna de-o vreme încoace. De Bozi am aflat de la un adolescent, Dimitrie pe numele lui. A zis despre ea că e uluitoare, inimaginabilă. (De tatuajele ei, multe, mari și frumoase, nu mi-a zis nimic.) Am vrut s-o cunosc și n-am vrut să țin asta doar pentru mine. Doamnelor și domnilor, Lăcrămioara Bozieru. 

Și cum de te-ai făcut tu profesoară, iar nu solistă într-o trupă rock? 

Vocea și talentul meu nu mă recomandau pentru trupă rock, tatuaje încă nu aveam, ca să trec și eu ceva substanțial la CV, așa că am optat pentru educație. Educația e cam ca mâța mea; nu am vrut-o niciodată, am luat-o într-un impuls de moment, murdărică, slabă moartă, enervantă până la disperare, iar acum nu-mi pot imagina viața fără fițele ei pisicești.

Să nu-mi spui că ai visat să predai de când erai mică…

Când eram mică visam să mă fac bărbat. Băieții se bucurau de o libertate care mie îmi era refuzată: se cocoțau în copaci, nu purtau chiloți cu dantelă, nici rochițe țepene de atâta apret, așa că cel mai și cel mai mult îmi doream să fiu băiat și să fluier cu degetele în gură și să scuip printre dinți fără să vărs toată saliva pe mine. Nu știu de ce mi se părea o faptă de mare vitejie, dar în mintea mea Făt-Frumos scuipa cale de 3 leghe, mai ceva decât arunca zmeul buzduganul lui cel periculos.

Cum ți-a fost trecerea prin școală? Care bune, care oarecare, care rele? Ce nu poți să uiți?

Destul de obișnuită, sinceră să fiu. Nu am fost un elev de 10 pe linie, dar am compensat citind enorm, adesea în scufundări de luni în diverse literaturi: ba era integrala operelor shakespeariene, ba erau sud-americani, uneori amestecuri eclectice de romane de amor, cărți de aventuri, romane istorice, poezie sau proză scurtă, aproape orice. Ceea ce nu pot uita, și acum vorbesc din perspectiva elevului, sunt umilința amară, rușinea, frica paralizantă, amestecul de ură debilitantă și ambiție pe care mi-l inspira profesorul de fizică. L-am revăzut după 30 de ani și am simțit același gust de fiere inundându-mi gura, doar frica dispăruse, înlocuită de dispreț. Paradoxal, nu profesorii pe care i-am iubit m-au influențat cel mai mult în carieră, ci acela cu care mi-am dorit să nu semăn niciodată. De câte ori am luat-o pe arătură vreodată și am răbufnit față de un elev, mi-am spus același lucru: „NU fi Chișulescu!“

De ce predai doar engleză, nu și română?

Engleza a fost și este mai ofertantă. Nu mă pot plictisi de textele pe care le am de citit și discutat în engleză, de teme, de strategiile de lucru. Mi-ar fi plăcut să văd o schimbare a programei, o apropiere de scriitorii contemporani, o modernizare a manualelor și metodelor de predare, dar cum asta nu s-a petrecut, gândul că voi preda o viață Hanul Ancuței m-a speriat și am fugit spre Stăpânul Inelelor. Ce să fac dacă sunt o lașă?

Cum ți-a fost ție – întruparea rebeliunii – prin cancelariile românești?

Culmea e că mi-a fost relativ ușor. Am spus tot ce am vrut, când am vrut, fără multă cenzură, am avut mereu două-trei prietene dragi cu care am rezonat și m-a ajutat faptul că nu am petrecut decât strictul necesar în cancelarie. Eu vin la școală pentru copii și îi prefer companiei colegilor.

Ce-ai crezut tu despre profesia asta când ai terminat facultatea și cum e ea, de fapt?

Nu am crezut nimic pentru că facultatea nici măcar teoretic nu m-a pregătit, să nu mai spun de pregătire psihologică. Probabil, de nu ar fi fost firea mea voluntară și un concurs fericit de împrejurări, mai precis mentoratul doamnei Veronica Focșeneanu, aș fi renunțat după primele luni, atât e de grea.

Ce vor copiii de la școală, Lăcrămioara? Că numai pe ei nu-i întreabă nimeni cum le-ar plăcea să fie școala.

Am convingerea că vor să fie ascultați. Asta ar însemna, spre exemplu, să li se ofere șansa reală de a decide ce vor să studieze. Să ne înțelegem bine, dacă școala oferă 3 cursuri opționale anual, nu înseamnă că ei pot hotărî pe care vor să-l facă. Nicidecum. Tot școala ia această hotărâre pentru ei și o face în funcție de catedrele care trebuie salvate de la restrângere, nu în favoarea elevului, ci a profesorului.

O alegere reală a celor 3 CDȘ-uri (curriculum la decizia școlii) ar trebui să poată fi făcută dintr-o ofertă de 10 cursuri opționale, eventual doar pentru un semestru, astfel încât, dacă nu sunt mulțumiți de cele studiate, să poată opta pentru un alt curs pe al doilea semestru. Sigur, sugestia mea e un coșmar logistic, necesitând o restructurare din temelii a întregului sistem, dar am convingerea că ar da rezultate pe mai multe paliere: beneficiarul primar al educației ar fi mulțumit, profesorii neperformanți ar fi triați, s-ar stimula competiția de calitate între cadre didactice, nici nu mai spun cât de mult ar stimula creativitatea ambelor părți, elevi și profii lor deopotrivă.

Știu că majoritatea elevilor tăi te iubesc cu ardere. Am zis majoritatea, ca să nu mă contrazici. Faci tu ceva de se-ntâmplă asta.

Le fac brioșe și clătite. Nu glumesc, chiar le fac. Și salată orientală cu multă ceapă. Sau colivă. Știu că sună absolut tâmp, dar adolescenții sunt veșnic înfometați, iar eu sunt mai mereu pusă pe gătit. Ei cer de mâncare, eu aduc. Stăm împreună, mâncăm sau eu doar îi privesc, îi ascult. Unii simt că sunt o bleagă fără pereche și după ce înțeleg că sunt multe măști sub care mă pitesc, încep să mă exploateze. Eu îi iubesc pe ei ca o proastă ce sunt, ei știu și mai prind uneori drag de mine.

Ce e fundamental greșit în sistemul nostru de învățământ?

Minciuna. Să îți dau exemplul care mă doare de ceva vreme cel mai tare: incluziunea copiilor cu CES (cerințe educaționale speciale). Ministerul s-a grăbit să le ofere familiilor acestor copii garanții că vor fi integrați în școli de stat, dar ignoră necesitățile atât ale copiilor cu cerințe speciale, cât și pe cele ale profesorilor lor. Nu doar că acestor copii nu li se acordă asistență medicală, psihologică, logopedică sau financiară pe măsura dificultăților pe care le au, dar sunt aduși în colective suprapopulate de elevi, profesorii de suport de la CM BRAE vin alături de ei numai câteva ore pe săptămână, deși ar trebui să-i asiste permanent, iar cadrele didactice sunt supuse unui tir automat în egală măsură din partea familiei copilului cu CES, cât și din cea a celorlalți elevi. Nici măcar nu mai spun că manuale nu sunt, că programele sunt sufocante sau altele. Minciuna pandemică mă deranjează.

Vorbim despre profesori, ne punem coifurile, zalele, scuturile?

Păi, să ni le punem. Doar nu crede cineva că eu nu port armură în clasă. Ce, Don Quijote a plecat în izmene la lupta cu morile de vânt?

Dar știu și că omul sfințește locul, am experiențele mele în sensul ăsta, le am și pe ale fetei mele: profesori care ne-au schimbat viețile în bine. Profesori ca tine, ca alți colegi de-ai tăi. Vorbim un pic despre ei?

Despre ei da, nu despre mine. Eu nu sfințesc nimic. Doar coliva când le e poftă copiilor și-mi cer. Cel mai mare rău pe care îl putem face în relația noastră cu orice instituție este să o disprețuim în totalitatea ei și să generalizăm. Sunt profesori minunați, ca Gabriela Popescu sau Christian Crăciun, prin licee modeste din capitală sau provincie, oameni care trăiesc prin profesia lor, dedicați elevilor și responsabili, majoritatea necunoscuți, însă nu mai puțin remarcabili prin efortul lor.

Cum e programa actuală, Lăcrămioara?

Nu programa de limba engleză e problema, ci resursele materiale. Toate manualele distribuite gratuit sunt ediții de cel puțin 10 ani, ca să nu mai spun de cel de a 9-a care a fost alcătuit acum 25 de ani. Este nedrept să ceri părinților să cumpere manuale mai bune, pentru că sunt foarte scumpe și majoritatea nu-și permit asemenea costuri suplimentare. Să nu uităm că educație trebuie să se facă nu doar în colegii, ci și în școlile de la țară, acolo unde discriminarea materială este la ea acasă. Cât despre hârtie, copiatoare, proiectoare sau calculatoare nici nu poate fi vorba în multe dintre școlile noastre. Știu cazuri reale de licee bucureștene în ale căror săli de curs sunt proiectoare sau smart boarduri, nu și calculatoare sau ecrane, ceea ce face dotările perfect inutile, după cum sunt colegii naționale în care profesorii dictează sau scriu pe tablă subiectele de teste, sătui să cheltuie bani pentru multiplicarea acestora.

Ce nu învață copiii noștri la școală, dar ar fi absolut necesar să învețe, însă decidenții nu iau în calcul asta?

Educația sexuală mi se pare absolut necesară. Vedeți, majoritatea adulților au impresia că educația sexuală presupune să-i înveți cum să facă sex mai mult și mai bine. De fapt, ea începe devreme, cu o înțelegere a propriului corp și a funcționării acestuia, cu igiena personală, conștientizarea diferențelor dintre sexe și, cel mai important, cu respectul de sine și de celălalt. Astăzi am discutat cu niște fete de clasa a 9-a despre presiunea grupului sau partenerului în începerea vieții sexuale. Mulți adolescenți fac pasul acesta numai pentru a fi acceptați de grup și cu devastatoare consecințe asupra lor; educația sexuală înseamnă să-i convingi să se respecte între ei suficient ca să nu pună presiune pe ceilalți, dar și să se respecte pe sine ca să nu accepte presiunile altora de a-și începe viața sexuală.

Ce învață, dar nu le e de niciun folos?

Fizică și chimie teoretică, comentarii literare dictate la foc automat, denumiri de munți, golfuri și râuri, nesfârșite date istorice.

Părinții ce rol au în viețile acestor copii? Care e relația părinților cu școala, dar a școlii cu părinții?

Mulți dintre părinții elevilor mei sunt prea copleșiți de realitate să mai reușească să petreacă timp cu ei. Rareori familiile adolescenților mai iau masa în familie, mai văd un film împreună sau se mai ascultă unii pe alții, și asta se reflectă asupra relației părinților cu școala care este, cel mai adesea, fie conflictuală, fie indiferentă. Majoritatea părinților se implică mai mult în activitățile școlii în timpul ciclului primar, dar pe parcursul celui gimnazial, ceea ce coincide cu debutul adolescenței copiilor proprii, interesul scade exponențial, iar în timpul liceului cooperarea este aproape inexistentă. Știu cazuri de părinți care nu au venit niciodată la vreo ședință cu părinții în toți cei 4 ani de liceu, ba chiar au refuzat să participe la vreo întâlnire cu dirigintele, motivând că sunt ocupați și copiii sunt deja mari. Nu că școala ar fi mai brează în a întreține această relație cu familiile pe care le percepe adesea ca pe niște dușmani. Hărțuiala permanentă din societate, agresivitatea latentă, media care anunță ritos procentele de analfabetism funcțional, care nu sunt nici pe departe rezultatul exclusiv al eșecului educației, ci al unei societăți falimentare, totul impietează asupra comunicării dintre școală și familie.

Ce probleme au adolescenții de azi, Lăcrămioara, ce-i frământă pe ei, dar nimănui nu-i pasă? Că măcar ție ți le spun…

Mie îmi spun așa de multe, că îmi vine să urlu uneori. Minimalizăm prostește impactul problemelor de familie, divorțurilor, sărăciei, al părinților plecați prin străinătăți la muncă, când, de fapt, acestea determină tulburări de comportament ce ajung până la abandon școlar. Războiului de acasă i se adaugă dezamăgirea de la liceu; sunt nemulțumiți că școala nu le oferă nicio orientare profesională și la sfârșitul celor 12 ani de studii nu știu nimic despre ce presupun multe dintre joburile a căror titulatură sună pompos, dar de neînțeles pentru ei. Vor să plece din țară cât mai repede posibil, dar nu au habar ce ar putea face în străinătate, nici bani nu au să investească în cursuri suplimentare de limbă străină sau calculator, ca să poată studia acolo, așa că bâjbâie cochetând cu ideea că se vor descurca ei cumva, doar au mai făcut-o și alții înaintea lor. Cei mai buni dintre ei au fost deja acceptați la universități străine, dar pleacă la drum apăsați de povara împrumuturilor pe care le vor face pe zeci de ani pentru a-și achita costurile, de nesiguranța succesului, de presiunea de a reuși cu orice chip pentru că simt că acasă nu se mai pot întoarce. Uneia dintre elevele cele mai iubite de mine i s-a spus că e musai să izbândească în UK pentru ca apoi să-și ia părinții acolo și să trăiască toți fericiți până la adânci bătrâneți. Vă dați seama ce presiune uriașă apăsă umerii ăștia de 19 ani? Reușește tu și pentru noi! Fă tu ce noi am eșuat să facem! Mă întreabă periodic elevii dacă nu aș vrea să mai am iar 18 ani. Doamne, ferește! Pe cât de multe oportunități, pe atâta-s de multe problemele lor.

Ai momente în care simți că sistemul – cu tot ce presupune el – te răpune, momente în care vrei să renunți la învățământ? Ce te face să nu renunți totuși?

Aproape săptămânal îmi spun că-mi dau demisia, doar sunt o colerică. Nu renunț pentru că sunt ce englezul numește tough old bird. Mă dau mare acum. De fapt, nu renunț pentru că am mai mereu câțiva elevi de care nu mă pot despărți. Ceea ce este evident o prostie având în vedere că separarea apare oricum când termină ei liceul, numai că la absolvire am sentimentul unei realizări, i-am dus până la capăt, mi-am încheiat misiunea, dar dacă aș pleca brusc, m-aș lupta cu sentimentul de vinovăție, cu neîmplinirea. În plus, dacă nu sunt în interiorul lui să-l sap la temelie, cum naiba mai schimb eu sistemul?

Unde punem început bun, Lăcrămioara? Ce se poate face în scurt, poate radical, ceva care cu adevărat să îmbunătățească situația și pentru copii, și pentru profesori?

NIMIC nu se poate face în scurt. Educația nu se poate face pe principiul luptei de gherilă, cum s-a procedat în cazul competențelor ce se susțin acum, cu ignorarea totală a problemelor create prin absența elevilor de a 12-a, dar mai ales a profesorilor evaluatori de la ore, perturbarea programului pentru toate clasele și supraturarea evaluatorilor de limbi străine, obligați să corecteze competențele audio, de citire și realizare de texte scrise într-o singură după-amiază. Reforma în educație are nevoie de un think tank de experți români și străini care să elaboreze politici educaționale care să fie implementate, indiferent de partidul politic aflat la putere, pe o perioadă de cel puțin 12 ani, pentru a putea fi verificate rezultatele și făcute ajustările. Cu legi făcute pe genunchi, motivările bine-cunoscute ,,nu e o lege perfectă, dar…” și modificări neîncetate, nu vom vedea schimbări radicale, doar peticiri penibile, menite să ascundă gunoiul sub preș.

Voi spune un truism, dar risc totuși: copiii au nevoie să fie iubiți nu numai de părinți, ci și de autorități. În think tankul ăsta trebuie să fie tați care au împletit părul fetițelor lor, mame care au pupat dește d-alea gingașe ca primulele de la picioarele pruncilor, părinți care s-au jucat alergatea pe cocoțatea prin parcuri, iar mai târziu și-au ținut copiii adolescenți în brațe după prima dezamăgire amoroasă și au plâns de durerea lor. Ca să faci educație e nevoie să iubești copiii, chiar și pe șmecherași, pe blegi sau poate mai ales pe ei.

Aici zi-mi tu, te rog, ce-ai fi vrut, dar nu mi-a trecut prin cap să te-ntreb.

Dirigenția este o instituție revolută cu atât mai mult cu cât mulți dintre profesori nu sunt croiți pentru orele astea care ar trebui să ofere alfabetizare socială și emoțională și nici nu le fac. Ar trebui ca școlile să poată decide să ofere posturi de profesor diriginte care să nu predea nimic altceva, doar să discute cu elevii, să-i scoată din rutină, să-i cunoască, să organizeze activități cu ei și părinții, să faciliteze întâlniri cu profesioniști din diverse domenii, pentru ca adolescenții să fie suficient de bine informați în privința provocărilor diverselor profesii. Nu îi confundați cu bieții consilieri școlari care adesea abia știu stânga de dreapta, aici e nevoie doar de drag de copii, umor și dorința de a schimba ceva.

Interviu de Ana Barton

Fotografii din arhiva Lăcrămioarei Bozieru